it’s alive… or is it?

cu riscul de a ma repeta, voi spune ca este foarte greu sa asculti un album nou de la o formatie pe care o asculti de foarte mult timp. este greu pentru ca pleci la drum cu o idee sau mai multe idei despre ce vrei sa auzi cand apesi PLAY. de foarte multe ori suntem dezamagiti la prima ascultare. dar dupa mai multe ascultari lucrurile se schimba si abumul in cauza incepe sa ne placa si il putem aseza linistit in vitrina de trofee pentru formatia noastra preferata. in alte dati suntem dezamagiti si dupa mai multe ascultari.

in cazul albumului Worship Music, nu am fost prea placut impresionat inca de la prima ascultare. mi s-a parut ca este prea prelucrat, lucru deloc tipic baietilor Anthrax. ei au fost mereu mai neslefuiti, lucru care facea parte din farmecul lor. acest Worship Music este un Black Album al lor. este prea finut si prea… emotional. da! emotional! asa a si fost descris de Scott Ian.

au fost momente cand am verificat de mai multe ori in timpul unei melodii daca ascult in continuare Anthrax. sunt piese care parca au fost scrise pentru alta formatie si sunt cantate de cei de la Anthrax. cu toate ca uneori suna foarte diferit de muzica pe care asteptam sa o aud, Joey Belladonna imi readucea aminte ca ceea ce ascult este Anthrax. o astfel de melodie este The devil you know. o alta este Judas Priest in care se simte ca melodia a fost compusa pentru un alt vocal.

desi albumul este in lucru de 2 sau 3 ani, versurile sunt destul de copilaresti. i’m getting out of line i fucking lost my mind? pe bune? atat puteti dupa 2 ani de munca? atat puteti dupa 30 de ani de muzica? sigur nu sunt versuri gasite pe o banca de liceu? fight ’em till you can’t fight no more? wtf? au murit metaforele? macar manowar incearca.

cu toate aceste mari bube, albumul are si melodii bune. nimic genial de calibrul Be all end all, doar melodii bune. avem In the end, avem Crawl si I’m alive. dar oare 3 melodii sunt de ajuns pentru un album nou dupa 8 ani de absenta discografica? sunt oare de ajuns pentru o formatie de calibrul Anthrax? eu zic NU.

va las pe voi sa decideti

 

you take a mortal man and put him in control

mare eveniment mare. mare gargara mare. am fost cateva zile la rand ofticat pe viata ca nu am putut sa merg la Sonisphere, dar astazi mi-am revenit. am vazut inregistrarea zilei 1 de la Sofia cu The Big 4. nu stiu cum sa ma exprim mai elegant despre prestatii, din respect pentru cei care au evoluat pe scena.

stiu ca daca as fi mers acolo prima impresie ar fi fost ca showul a rupt. as fi fost luat pe sus de emotii si de faptul ca ar fi fost un eveniment unic. dar dupa un somn si o analiza la rece as fi ajuns la aceeasi concluzie la care am ajuns dupa ce am plecat de la concertul Metallica de acum 2 ani: mmmmmmmm i-am vazut si pe astia, dar nu au meritat banii. atmosfera a fost superba: mii de oameni cantant, sarind, transpirand odata cu formatia. dar a lipsit ceva: acel ceva unic care ma facea sa savurez concertele bootleg cu metallica din anii lor de glorie.

la fel cred ca ar fi fost si dupa sonisphere.

la sfarsitul vizionarii inregistrarii zilei 1 de la Sofia, pot spune cu mana pe suflet ca doar o singura formatie din cele 4 si-au facut treaba cum trebuie iar restul ar trebui sa se retraga pentru nu a distruge si ultimele amintiri frumoase despre ei. formatia despre care pot spune ca au facut show cum trebuie a fost Megadeth. au cantat ca un ceas elvetian. mi-am adus aminte cu placere de cele doua ora si jumatate petrecute la Arenele Romane alaturi de Mustaine si compania. acel fior nu a fost depasit nici macar de concertul Metallica. in suflet Metallica ocupaun loc mai sus decat Megadeth, dar am mai mult respect pentru Mustaine.

daca traia Cliff Burton si ar fi vazut concertul de la Sofia ar fi luat la palme pe toti. au devenit toti niste Miley Cyrus care topaie aiurea. daca esti plin de tatuaje nu inseamna ca esti si al dracu de cul. ma refer aici la Slayer, care au cantat ca niste cizme. au stat batuti in cuie (mai putin Tom Araya care saracul e operat si cam trebuie sa stea cuminte) si au cantat si prost pe deasupra. poate Lombardo a mai ridicat stacheta, dar el este oricum in lumea lui cand il urci la tobe.

despre Anthrax… ei au cantat si mai prost. tipau unul peste altul in microfoane, sareau aiurea in loc sa tina un ritm cum trebuie. Belladonna e doar o umbra a celui ce a fost. se pare ca formatia chiar e in pana de vocali daca l-au rechemat pe Belladonna. pe ei chiar vroiam sa ii vad din tot sufletul, pentru ca pe Megadeth ii vazusem, la fel si pe Metallica, iar Slayer nu imi sunt chiar atat de tare la suflet.

si ajungem la Metallica… intr-o zi am sa obosesc sa ii apar pentru ca sunt din ce in ce mai slabi si devin doar o versiune de telenovela a ceea ce erau. dar din fericire nimeni nu le poate lua ceea ce au creat pana acum.

si din fericire, Megadeth duc mai departe stindardul metalului. au ramas ceea ce au fost, chiar si dupa jdemii de schimbari de componenta. Mustaine este un om dificil, asta se stie, dar este si un geniu si un profesionist. si-a facut treaba, nu cu modestie, ci ca un zeu al rockului care nu a trebuit sa se agite prea tare pentru a avea publicul la degetul mic. vorbind de public… a fost o atmosfera superba, incercandu-se chiar readucerea atmosferei de la celebrul concert Megadeth din Argentina cand pe ritmurile Symphony of Destruction, se tipa “MEGADETH! AGUANTE Megadeth”. numai cand ma gandesc la inregistrarea din Argentina mi se ridica parul pe mine. nu mai zic cand imi aduc aminte cum m-am simtit cand l-am vazut pe MegaDave urcand pe scena.

respect maxim pentru formatii si pentru ce au facut pana acum, dar rusine maxima pentru ce au ajuns.