it’s alive… or is it?

cu riscul de a ma repeta, voi spune ca este foarte greu sa asculti un album nou de la o formatie pe care o asculti de foarte mult timp. este greu pentru ca pleci la drum cu o idee sau mai multe idei despre ce vrei sa auzi cand apesi PLAY. de foarte multe ori suntem dezamagiti la prima ascultare. dar dupa mai multe ascultari lucrurile se schimba si abumul in cauza incepe sa ne placa si il putem aseza linistit in vitrina de trofee pentru formatia noastra preferata. in alte dati suntem dezamagiti si dupa mai multe ascultari.

in cazul albumului Worship Music, nu am fost prea placut impresionat inca de la prima ascultare. mi s-a parut ca este prea prelucrat, lucru deloc tipic baietilor Anthrax. ei au fost mereu mai neslefuiti, lucru care facea parte din farmecul lor. acest Worship Music este un Black Album al lor. este prea finut si prea… emotional. da! emotional! asa a si fost descris de Scott Ian.

au fost momente cand am verificat de mai multe ori in timpul unei melodii daca ascult in continuare Anthrax. sunt piese care parca au fost scrise pentru alta formatie si sunt cantate de cei de la Anthrax. cu toate ca uneori suna foarte diferit de muzica pe care asteptam sa o aud, Joey Belladonna imi readucea aminte ca ceea ce ascult este Anthrax. o astfel de melodie este The devil you know. o alta este Judas Priest in care se simte ca melodia a fost compusa pentru un alt vocal.

desi albumul este in lucru de 2 sau 3 ani, versurile sunt destul de copilaresti. i’m getting out of line i fucking lost my mind? pe bune? atat puteti dupa 2 ani de munca? atat puteti dupa 30 de ani de muzica? sigur nu sunt versuri gasite pe o banca de liceu? fight ’em till you can’t fight no more? wtf? au murit metaforele? macar manowar incearca.

cu toate aceste mari bube, albumul are si melodii bune. nimic genial de calibrul Be all end all, doar melodii bune. avem In the end, avem Crawl si I’m alive. dar oare 3 melodii sunt de ajuns pentru un album nou dupa 8 ani de absenta discografica? sunt oare de ajuns pentru o formatie de calibrul Anthrax? eu zic NU.

va las pe voi sa decideti

 

in sleaze we trust!

yes i do!

e plin internetul de tot felul de oameni care se bat cu caramida in piept ca ei asculta muzica adevarata. ca ei sunt barbati adevarati sau femei adevarate pentru ca asculta un gen sau altul. am avut si eu 15 ani si am evacuat si eu treburi de genul pe gura. am luat parte la discutii interminabile de ce un gen este mai bun decat altul, dar atat au ramas… discutii. acum am ceva mai multi ani si nu ma deranjeaza sa trec de la metal la jazz la rave si apoi la muzica clasica.

oricat de dam noi peste cap ca muzicuta care ne place noua este mai “castoaca” decat a celui/celei de langa noi, nu se vor opri formatiile din cantat ceva anume doar pentru ca vrem noi.

unul dintre cele mai injurate genuri de muzica este glam metalul sau hair metalul. motivele sunt cam aceleasi: nu are nimic substantial, nu se canta decat despre sex si droguri si sex. raspunsul meu este: ASA SI?

relatia mea cu hair metalul poate fi descrisa foarte simplu: e ca si cand as avea o gagica super buna, cu care am parte de cele mai misto partide de sex. dar ea este cam prostuta si nu prea am ce vorbi cu ea. sa o parasesc pentru ca nu am o relatie bazata pe conversatie? pffffffffffffffffff NU!!! cam asa e si relatia mea cu hair metalul: ma simt bine cand ascult formatii din acest gen, ma simt vesel, am chef de viata, de tavaleala. sa dau la o parte muzica asta doar pentru ca nu ma pune pe ganduri sau nu instiga la filosofie? NU!!! uneori avem nevoie sa ne destindem si sa ne “simtem” bine. no strings attached.

e de toate pentru toti, nu trebuie sa ne certam care gen e mai bun. nu e mai simplu sa ne bucuram de muzica? NU!!! trebuie sa ne laudam noi ca ascultam muzica adevarata si ca cine nu asculta muzica noastra nu merita sa traiasca. can’t we all just get along and enjoy music?

de exemplu, mie imi plac foarte mult cum canta baietii astia Dirty Penny

 

 

 

warnin! rasta metal, up in here bretha

din ce in ce mai rar apare o formatie care sa iti dea cu virgula la orice stiai pana acum ca e posibil. dar si cand apare, iti aduce un zambet pe buze, ca si cand ai aflat ce gandeste o femeie (bine, nu chiar atata satisfactie, dar oricum, aproape).

frunzaream aparitii discografice si am dat peste niste baieti care nu pot fi descrisi prea simplu. sunt un fel de Sepultura cu Damian Marley in locul lui Max Cavalera. sunt un fel de Prodigy cu riffuri de thrash. sunt copiii bastarzi ai lui Sid Vicious cu Crystal Method. nitel cam deplasate comparatiile, nu? e mai simplu daca ascultati si decideti singurei

 

come on listen to the wind my friend

nu prea am nimic de zis astazi, dar am o melodie care ma tot bantuie de ceva timp. sper sa va placa

 

Hear the music coming on strong

in general am incercat sa imi dau cu parerea foarte putin despre religie si mai orice legat de ea. nu se stie peste cine dai si cat de hardcore este dpdv religios. dar acum este vorba despre o formatie de metal crestin. suna tare, nu?

desi poate va asteptati sa auziti numai niste rifuri peste muzica corala (cacofonie intentionata), avem de aface cu niste oameni care canta metale serioase. power metal, mai exact. Divinefire este numele lor. am descoperit acum ani buni aceasta formatie si mi-am adus aminte de ei auzind o melodie la un radio on-line.

cand ceva e bun, e lucrat foarte curat si se simte entuziasm, e greu sa nu iti placa.

 

 

 

 

no sleep and god money

sunt in continuare in proces de redescoperire al clasicilor. e un proces care se repeta cam anual pentru mine.

astazi m-am oprit la nine inch nails. una dintre cele mai influente formatii din ultimii 20 de ani. 20 de ani!!! ma simt batran numai cand ma gandesc la treaba asta. cand am vazut prima oara clipul Closer la mtv, tarziu in noapte. cand am vazut clipul melodiei Perfect Drug. pentru un copil de 10-12 ani a fost o revolutie audio-video.

Trent Reznor a dat nastere intr-un fel sau altul generatiilor de copchii machiati care isi plang de mila ca viata e grea desi nu au mai mult de 15 ani. nu a fost intentia lui, dar artistii care au fost inspirati de el, in speta Marilyn Manson (care la randul lui nu a intentionat sa creeze o generatie de copchii plangaciosi), cam asta au facut. nu stiu daca vreun copchil dintre astia din noul val stiu cine este Trent Reznor si nici nu ma pasioneaza. stiu eu despre el si apreciez munca lui si arta lui.

pentru cei care stiu despre el, sper sa aduc un zambet pe buze. pentru cei care nu stiu despre el si muzica lui, sper sa starnesc putina curiozitate si sa va fac sa sapati mai mult si poate sa devenit fani.

enjoy!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

livin’ the life i was born to live/ givin’ it all i got to give

hello folks! missed me? am fo cazut la pat cateva zile, dar m-am intors.

cum stateam eu asa trantit pe scaun in fata monitorului cautand ceva despre care sa bat campii, mi-am adus aminte de un baiat foarte tare despre care mie imi place. acel baiat a cantat cu o multime de muzicieni recunoscuti si in tot felul de formatii la fel de stiute, dar totusi nu este un nume despre care sa se stie prea multe. numele lui este Jeff Scott Soto. poate unii au auzit de el.

pentru mine el este unul dintre cei mai completi muzicieni din cati exista la ora actuala. de exemplu, Brian May l-a invitat sa cante in 2000 si 2003 la ziua de nastere a lui Freddie Mercury, a fost membru fondator al formatiei suedeze Talisman,  al formatiei Takara, WET, a cantat pe mai multe albume cu Yngwie Malmsteen, Axel Rudi Pell, Trans Siberian Orchestra si lista poate continua. a cantat chiar si pe coloana sonora a unui serial, Biker men from Mars si pe cea a unui film, respectiv Rock Star.

melodii din acest film canta acum in boxele mele si implicit le cant si eu. oricat de prost cant eu, nu ma pot abtine.

revenind la domnul Soto, voi incerca in continuare sa pun cateva melodii cu el, sa va formati o parere, pentru ca degeaba il laud eu. astept pareri…

 

 

 

 

 

 

the earls of black are back

cel mai greu e sa iti dai cu parerea sau sa recomanzi un album al unei formatii care te-a marcat la un moment dat. este si mai greu sa il analizezi.

asa ca nu voi face nici una nici alta. in schimb voi pune niste melodii vechi si unele noi si daca vi se deschide apetitul pentru Axel Rudi Pell si compania, va puteti da voi cu parerea despre ei si despre albumul lor The Crest. va mai pot spune ca este o placere de fiecare data sa ascult vocea lui Johnny Gioeli, iar acest album nu face exceptie.

toate-s vechi:

 

 

 

 

 

 

 

si noua-s toate

 

 

 

We don’t wanna be like you, don’t you get that king of fools?

Edguy a fost, este si va fi una din formatiile mele de suflet. Desi nu prea sunt cunoscuti pentru publicul romanesc, din motive care mie imi scapa, eu stiu de existenta lor de pe un cd de balade metal. Pe acel cd era melodia For a trace of life, melodie care mi-a ramas si astazi la inima. Am sapat mai adanc despre Edguy si am descoperit o formatie foarte matura inca de pe primele albume, dar care devine mai putin matura cu fiecare lansare. Nu stiu de ce, dar in ultimii ani, formatia cocheteaza cu teme mai putin serioase, dar totusi pastrand o maturitate in instrumentatie. Nu e neaparat un lucru rau, dar trebuie sa le gasesc si eu o parte negativa, nu?

Tema de astazi, legata de Edguy, este cel mai nou dvd live cu baietii nostri. Intitulat Fucking with fire, este unul dintre cele mai distractive concerte vazute de mine in ultima vreme. Ca si albumele, concertul de fata iti da o stare de fresh. Te simti deodata parca mai plin de viata. Asta e cel mai important la muzica, sa te faca sa simti ceva, orice. De la intro si pana la sfarsit suntem tratati cu muzica buna, o formatie in forma de zile mari, un public brazilian care complimenteaza formatia.

Desi totul e de vis legat de acest concert, parca m-a deranjat putin decizia regizorului de a nu sta mai mult de 5 secunde cu camera focalizata pe ceva anume. La un moment dat iti distrage atentia de la muzica si asta nu e tocmai bine. Dar ce am zis eu, nu are legatura cu muzica. Ce are in schimb legatura cu muzica este ca vocalul face pauze prea multe pauze de ooooooooooooo oooooooooooooo si yeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeee. Se pierde din fluiditatea muzicii, si pe deasupra nu e tocmai profesionist, asta e parerea mea. Putea vorbi cu chitaristii sau cu tobarul pentru niste solouri mai prelungite pentru a se retrage backstage sa se racoreasca putin. Dar astea sunt lucruri minore. Trebuie sa fiu si eu putin carcotas, nu? Dupa aia zicea lumea ca am intelegere cu formatia.

Una peste alta, recomand vizionarea dvdului sau ascultarea cdurilor cu acest concert. Daca nici Edguy nu va mai readuc un zambet pe buze, atunci aveti niste probleme grave.

 

 

 

btw: postarea cu nr 100! Sa tot fie

 

reality ain’t good enough for me

se pare ca nu toti monstrii sacri ai metalului lanseaza albume banale. mai sunt unii care isi fac treaba linistiti si cuminti si ne ofera cam la 2 ani ceva bun si frumos. formatia in cauza este Helloween.

cat puteam sa iubesc oamenii astia cand i-am descoperit prin liceu. aveau poate cea mai frumoasa balada cantata vreodata: A tale that wasn’t right. superb! apoi am descoperit si alte melodii: I want out, Halloween, Power si multe multe altele. cand am aflat ca a aparut un nou album, am fost putin sceptic dar si curios. ma gandeam ca poate iar o sa fiu dezamagit. si cum am dat play, am fost primit cu riffuri grele de cred ca au fost puse pe cd cu macaraua, tobe asurzitoare, un bas patrunzator si o voce de zile mari. si ca orice album Helloween, a fost lansat bineinteles de… Halloween.

ce mananca fratilor baietii astia, nu stiu, pentru ca ei sunt printre putinii muzicieni din metal care mai evolueaza. Andi Deris, in special parca e mai violent din punct de vedere vocal cu fiecare aparitie discografica.

nu va voi mai plictisi prea mult si voi da drumul la muzici sa curge din boxe.