it’s alive… or is it?

cu riscul de a ma repeta, voi spune ca este foarte greu sa asculti un album nou de la o formatie pe care o asculti de foarte mult timp. este greu pentru ca pleci la drum cu o idee sau mai multe idei despre ce vrei sa auzi cand apesi PLAY. de foarte multe ori suntem dezamagiti la prima ascultare. dar dupa mai multe ascultari lucrurile se schimba si abumul in cauza incepe sa ne placa si il putem aseza linistit in vitrina de trofee pentru formatia noastra preferata. in alte dati suntem dezamagiti si dupa mai multe ascultari.

in cazul albumului Worship Music, nu am fost prea placut impresionat inca de la prima ascultare. mi s-a parut ca este prea prelucrat, lucru deloc tipic baietilor Anthrax. ei au fost mereu mai neslefuiti, lucru care facea parte din farmecul lor. acest Worship Music este un Black Album al lor. este prea finut si prea… emotional. da! emotional! asa a si fost descris de Scott Ian.

au fost momente cand am verificat de mai multe ori in timpul unei melodii daca ascult in continuare Anthrax. sunt piese care parca au fost scrise pentru alta formatie si sunt cantate de cei de la Anthrax. cu toate ca uneori suna foarte diferit de muzica pe care asteptam sa o aud, Joey Belladonna imi readucea aminte ca ceea ce ascult este Anthrax. o astfel de melodie este The devil you know. o alta este Judas Priest in care se simte ca melodia a fost compusa pentru un alt vocal.

desi albumul este in lucru de 2 sau 3 ani, versurile sunt destul de copilaresti. i’m getting out of line i fucking lost my mind? pe bune? atat puteti dupa 2 ani de munca? atat puteti dupa 30 de ani de muzica? sigur nu sunt versuri gasite pe o banca de liceu? fight ’em till you can’t fight no more? wtf? au murit metaforele? macar manowar incearca.

cu toate aceste mari bube, albumul are si melodii bune. nimic genial de calibrul Be all end all, doar melodii bune. avem In the end, avem Crawl si I’m alive. dar oare 3 melodii sunt de ajuns pentru un album nou dupa 8 ani de absenta discografica? sunt oare de ajuns pentru o formatie de calibrul Anthrax? eu zic NU.

va las pe voi sa decideti

 

in sleaze we trust!

yes i do!

e plin internetul de tot felul de oameni care se bat cu caramida in piept ca ei asculta muzica adevarata. ca ei sunt barbati adevarati sau femei adevarate pentru ca asculta un gen sau altul. am avut si eu 15 ani si am evacuat si eu treburi de genul pe gura. am luat parte la discutii interminabile de ce un gen este mai bun decat altul, dar atat au ramas… discutii. acum am ceva mai multi ani si nu ma deranjeaza sa trec de la metal la jazz la rave si apoi la muzica clasica.

oricat de dam noi peste cap ca muzicuta care ne place noua este mai “castoaca” decat a celui/celei de langa noi, nu se vor opri formatiile din cantat ceva anume doar pentru ca vrem noi.

unul dintre cele mai injurate genuri de muzica este glam metalul sau hair metalul. motivele sunt cam aceleasi: nu are nimic substantial, nu se canta decat despre sex si droguri si sex. raspunsul meu este: ASA SI?

relatia mea cu hair metalul poate fi descrisa foarte simplu: e ca si cand as avea o gagica super buna, cu care am parte de cele mai misto partide de sex. dar ea este cam prostuta si nu prea am ce vorbi cu ea. sa o parasesc pentru ca nu am o relatie bazata pe conversatie? pffffffffffffffffff NU!!! cam asa e si relatia mea cu hair metalul: ma simt bine cand ascult formatii din acest gen, ma simt vesel, am chef de viata, de tavaleala. sa dau la o parte muzica asta doar pentru ca nu ma pune pe ganduri sau nu instiga la filosofie? NU!!! uneori avem nevoie sa ne destindem si sa ne “simtem” bine. no strings attached.

e de toate pentru toti, nu trebuie sa ne certam care gen e mai bun. nu e mai simplu sa ne bucuram de muzica? NU!!! trebuie sa ne laudam noi ca ascultam muzica adevarata si ca cine nu asculta muzica noastra nu merita sa traiasca. can’t we all just get along and enjoy music?

de exemplu, mie imi plac foarte mult cum canta baietii astia Dirty Penny

 

 

 

warnin! rasta metal, up in here bretha

din ce in ce mai rar apare o formatie care sa iti dea cu virgula la orice stiai pana acum ca e posibil. dar si cand apare, iti aduce un zambet pe buze, ca si cand ai aflat ce gandeste o femeie (bine, nu chiar atata satisfactie, dar oricum, aproape).

frunzaream aparitii discografice si am dat peste niste baieti care nu pot fi descrisi prea simplu. sunt un fel de Sepultura cu Damian Marley in locul lui Max Cavalera. sunt un fel de Prodigy cu riffuri de thrash. sunt copiii bastarzi ai lui Sid Vicious cu Crystal Method. nitel cam deplasate comparatiile, nu? e mai simplu daca ascultati si decideti singurei

 

i’ll never know if love’s a lie

ploua… si in plus tre sa ma duc si la scarbici. but at least i got music…

enjoy!

 

 

 

 

all this jazz

ultimele zile pot fi descrise foarte simplu:

trezit, jucat Dragon Age 2, plecat la munca, plecat la cealalta munca, acasa, jucat Dragon Age 2 si somn.

nu e greu de inteles de ce am neglijat globul. asa ca am facut o mica pauza de la jucat pentru a lovi cu niste muzici in voi. enjoy!

 

 

 

 

 

 

 

moment filosofic

astazi mi-am adus aminte de o formatie foarte draga mie… Gotthard.

de curand vocalul acestei formatii a parasit scena vietii pentru a pleca in turneu vesnic in alta lume. omul asta a asteptat 47 de ani sa isi indeplineasca visul de a traversa SUA dintr-o parte in alta, pe motor. aproape a reusit…

moartea lui m-a lasat destul de afectat, pentru ca am petrecut niste ani impreuna cu muzica lui Steve Lee si a formatiei Gotthard.

…si mi-am dat seama ca de fapt noi ne petrecem viata asteptand.

asteptam sa vina autobuzul. asteptam sa treaca timpul. asteptam sa vina zile mai bune. asteptam sa vina momentul potrivit sa facem ceva. asteptam persoana perfecta. asteptam…

despre asteptare si despre Gotthard am 2 melodii… enjoy

 

 

 

come on listen to the wind my friend

nu prea am nimic de zis astazi, dar am o melodie care ma tot bantuie de ceva timp. sper sa va placa

 

something old, something new and something… Duran Duran

am revenit cu o noua postare din ciclul “something”. voi prezenta astazi trei formatii cu 3 albume care sunt mici obsesii sau placeri vinovate pentru mine.

 

ceva vechi… Wicked Maraya – Cycles

un album absolut perfect lansat in 1994. am vrut sa il prezint separat, dar se incadreaza perfect la categoria something old. de ce? simplu: au trecut 16 ani de la lansare :)) deodata ma simt si mai batran :))

lansat in plina perioada grunge, a trecut neobservat, ca multe alte albume si formatii care ar fi meritat atentie. nu e nimic. aici intru eu si zic ca merita sa aruncati o ureche peste acest album. nu stiu daca se mai gaseste de cumparat, si nici pe sfantul iutub nu sunt prea multe piese. dar avem noroc cu un alt sfant… sfantul myspace :).

de fiecare data cand ascult acest album, descopar ceva nou. nu cred ca am putut sa ascult doar o anume melodie, pentru ca intr-un fel mi se pare ca tot albumul se leaga. parca ar fi o singura melodie. e ceva mai rar la muzica de astazi. nu are rost sa comparam, ci mai bine sa ascultam.

Wicked Maraya pe myspace

 

ceva nou… Sparzanza – Folie a Cinq

revin la intrebarea: ce basca mea se mananca in suedia, de apare mereu cate o formatie foarte tare din aceasta tara? nu avem de aface cu o alta Metallica, pentru ca baietii de fata mai au mult de invatat, dar ceea ce fac pana acum este foarte bine.

melodii heavy cu ritmuri si versuri infectioase. raman cu tine ca niste urme de la varsat de vant (cand te scarpinai desi toata lumea iti zicea cu nu e bine).

multi (inclusiv eu) vor spune ca au versuri cam copilaresti si ca le lipseste tehnica muzicala. cui ii pasa de asa ceva cand ai in urechi melodii pe care nu te poti abtine sa nu le simti batand din tobe imaginare. air-drum fest coming your way. acum cateva zile, ascultand albumul acesta in autobuz in drum spre munca, m-am trezit ca bateam cam tare din picioare pentru a tine pasul cu ritmul alert al melodiilor. de ceva timp nu m-am mai simtit atat de bine ascultand o formatie. nota 10 baieti!

 

 

 

something Duran Duran… All you need is now

desi sunt aproape sigur ca multi dintre voi cred ca Duran Duran nu au mai scos un album din 93 cand au avut celebrele single-uri Ordinary World si Come Undone, va anunt ca eu nu au incetat sa compuna si ca au lansat acum doua luni un album nou, intitulat All you need is now.

prima parte a albumului aduce un vant al anilor 80, cu sunete cunoscute. un zambet ne apare in coltul gurii, desi nu e tocmai bine, pentru ca melodiile par a fi reciclate. dar am spus de cand am inceput postarea, acestea sunt niste placeri vinovate ale mele. ma simt bine cand le ascult si asta inseamna totul.

incepand cu melodia Leave a light on, se schimba tonul albumului in ceva mai serios si mai deep. de la una mai saltareata se face miscarea spre ceva care te va adanci in fotoliu, pentru ca apoi sa fiti surprinsi. batranii lupi inca mai stiu sa faca muzica. o fac linistit, departe de mtv, dar apreciati de cine stie sa ii caute

 

 

 

o sticla de vin sau niste beri de la frigider si aceste 3 albume si poate ziua va deveni mai buna. auditie placuta

 

Hear the music coming on strong

in general am incercat sa imi dau cu parerea foarte putin despre religie si mai orice legat de ea. nu se stie peste cine dai si cat de hardcore este dpdv religios. dar acum este vorba despre o formatie de metal crestin. suna tare, nu?

desi poate va asteptati sa auziti numai niste rifuri peste muzica corala (cacofonie intentionata), avem de aface cu niste oameni care canta metale serioase. power metal, mai exact. Divinefire este numele lor. am descoperit acum ani buni aceasta formatie si mi-am adus aminte de ei auzind o melodie la un radio on-line.

cand ceva e bun, e lucrat foarte curat si se simte entuziasm, e greu sa nu iti placa.

 

 

 

 

promise me nothing, live ’till we die

pentru ca sunt “in a motorhead mood”, va prezint 2 melodii geniale. una apartine lui Lemmy, iar a doua este un cover. puritan cum sunt, culmea, iubesc la nebunie coverul. dar nimeni nu va putea sa cante cu mai multa forta decat Lemmy.

care varianta este mai buna, ramane ca voi sa decideti.