in sleaze we trust!

yes i do!

e plin internetul de tot felul de oameni care se bat cu caramida in piept ca ei asculta muzica adevarata. ca ei sunt barbati adevarati sau femei adevarate pentru ca asculta un gen sau altul. am avut si eu 15 ani si am evacuat si eu treburi de genul pe gura. am luat parte la discutii interminabile de ce un gen este mai bun decat altul, dar atat au ramas… discutii. acum am ceva mai multi ani si nu ma deranjeaza sa trec de la metal la jazz la rave si apoi la muzica clasica.

oricat de dam noi peste cap ca muzicuta care ne place noua este mai “castoaca” decat a celui/celei de langa noi, nu se vor opri formatiile din cantat ceva anume doar pentru ca vrem noi.

unul dintre cele mai injurate genuri de muzica este glam metalul sau hair metalul. motivele sunt cam aceleasi: nu are nimic substantial, nu se canta decat despre sex si droguri si sex. raspunsul meu este: ASA SI?

relatia mea cu hair metalul poate fi descrisa foarte simplu: e ca si cand as avea o gagica super buna, cu care am parte de cele mai misto partide de sex. dar ea este cam prostuta si nu prea am ce vorbi cu ea. sa o parasesc pentru ca nu am o relatie bazata pe conversatie? pffffffffffffffffff NU!!! cam asa e si relatia mea cu hair metalul: ma simt bine cand ascult formatii din acest gen, ma simt vesel, am chef de viata, de tavaleala. sa dau la o parte muzica asta doar pentru ca nu ma pune pe ganduri sau nu instiga la filosofie? NU!!! uneori avem nevoie sa ne destindem si sa ne “simtem” bine. no strings attached.

e de toate pentru toti, nu trebuie sa ne certam care gen e mai bun. nu e mai simplu sa ne bucuram de muzica? NU!!! trebuie sa ne laudam noi ca ascultam muzica adevarata si ca cine nu asculta muzica noastra nu merita sa traiasca. can’t we all just get along and enjoy music?

de exemplu, mie imi plac foarte mult cum canta baietii astia Dirty Penny

 

 

 

moment filosofic

astazi mi-am adus aminte de o formatie foarte draga mie… Gotthard.

de curand vocalul acestei formatii a parasit scena vietii pentru a pleca in turneu vesnic in alta lume. omul asta a asteptat 47 de ani sa isi indeplineasca visul de a traversa SUA dintr-o parte in alta, pe motor. aproape a reusit…

moartea lui m-a lasat destul de afectat, pentru ca am petrecut niste ani impreuna cu muzica lui Steve Lee si a formatiei Gotthard.

…si mi-am dat seama ca de fapt noi ne petrecem viata asteptand.

asteptam sa vina autobuzul. asteptam sa treaca timpul. asteptam sa vina zile mai bune. asteptam sa vina momentul potrivit sa facem ceva. asteptam persoana perfecta. asteptam…

despre asteptare si despre Gotthard am 2 melodii… enjoy

 

 

 

ce este muzica? cine este muzica?

cred ca aceste doua intrebari mi-au cazut pe creier aseara cand ascultam linistit unul din albumele mele preferate Al di Meola – Diabolic Inventions and Seduction for Solo Guitar, Vol. 1: Music of Astor Piazzolla (i’m a sucker for jazz, what can i say).

 

ce este muzica?

o definitie de la dictionar e neinteresanta si complet irelevanta. fiecare “vede” si intelege muzica in felul lui. fiecare isi formeaza niste standarde despre ce vrea sa auda, dar care pentru unii (din care fac parte si eu) se schimba cu fiecare nou artist cu care vine in contact. unii o numesc lipsa de consecventa, altii lipsa de maturitate, dar eu o numesc evolutie. cand spui ca asculti numai un anume ceva, e ca si cand ai refuza femeia vietii tale, doar pentru ca ea e bruneta si tie iti plac blondele. e ca si cum ai spune ca nimeni din viata ta nu te-a influentat in vreun fel.

deci, ce este muzica? sigur e mai mult decat o adunatura de note. Lester William Polsfuss (Les Paul) a descris muzica si cantatul la chitara ca pe un fel de nebunie. auzi sunete in cap si trebuie sa le scoti din tine altfel vei innebuni. daca nu esti muzician, cum este cazul meu, auzi niste sunete si tot iadul din jurul tau pare mai usor de acceptat. asta ar fi muzica pentru mine.

 

cine este muzica?

este acel/acea/acei care au miscat in tine ceva si care de atunci acolo a ramas. pentru mine… raspunsul e clasic si simplu: Metallica. once i went Metallica, i never came back.

 

pentru voi? ce este muzica? cine este muzica?

 

pms & sindromul tourette, dar…

…asta nu inseamna ca nu pot sa scormonesc macar dupa o melodie frumoasa. sau doua.

 

 

 

pentru ca nu mereu avem dispozitia sa alintam persoana de langa noi. pentru ca nu mereu ne iese din gura ce am vrea sa spunem. dar avem muzica… si o putem lasa uneori sa vorbeasca in locul nostru.

 

daca ajung in Rai, ne vedem acolo

…si a murit si el. a murit Gary Moore. aceste cuvinte nu ar trebui rostite despre o legenda ca el.

a lasat in urma rock. a lasat in urma blues. daca exista o lume mai buna, sper sa fie acolo acum. merita. orice ar fi facut gresit in viata, sigur nu e mai mult decat binele facut de muzica lui. a compus soundtrackul pentru nopti de plans dupa iubiri pierdute, pentru nopti prin baruri, pentru nopti cu castile pe urechi si ochii inchisi.

 

am citit un comentariu de pe youtube la una din melodiile lui care aproape m-a facut sa plang: so this is how it feels when the music dies. asa e.

sa te odihnesti in pace, prietene! daca ajung in Rai, ne vedem acolo!

 

 

i think they shoot ’cause they want it

cautatul de muzica noua poate duce uneori la plictiseala. gasesti ceva bun, dar mai rar gasesti ceva genial. ceva care sa te dea cu adevarat peste cap. asa ca revii la clasice. la formatiile si muzicienii pe care ii vei asculta pana cand vei inchide ochii.

este cazul formatiei Creed. nu voi intra in niciun fel de detaliu despre membri, despre istoricul formatiei si alte alea. voi spune doar ca in liceu se bateau pentru atentia urechilor mele cu metallica, iron maiden, slayer, deep purple si alti clasici. spune ceva despre ei, nu?

urmeaza in program cateva melodii de la domnii in cauza

 

 

 

 

o spranceana ridicata

nu am nimic cu muzica rap. pe bune. respect o foarte mare parte a artistilor care au ajuns mari intr-o lume rasista. respect artistii care au facut din cateva beaturi si rime cantate la colt de strada, o arta. pentru ca pana la urma, sa rapai este o arta. este o arta sa iti descarci sufletul in versuri, este o arta sa pui in cuvinte ceea ce vezi in jurul tau.

dar nu este o arta sa te lauzi cum o arzi toata ziua nefacand nimic, cum se arunca femeile la picioarele tale doar pentru ca ai bani, cum le satisfaci si tot felul de alte treburi din aceasta categorie. nu zice nimeni sa nu ai melodii de petrecere, despre petrecere, pentru ca nu poti fi incordat tot timpul. dar nici nu poti sa petreci tot timpul. toate genurile muzicale au devenit manele la un punct. da, manele! s-a intamplat cu jazz-ul, s-a intamplat cu rock-ul si se intampla cu rap-ul. este nevoie de un Kurt Cobain pentru rap. este nevoie sa apara sa apara cineva care sa ii spele pe toti “baetii” astia (aveam un cuvant mai greu in minte, dar nu isi are rostul). este nevoie de cineva care sa le explice acestor copchii slabanogi, ca o femeie nu se cucereste asa si ca nu toate femeile sunt curve. este nevoie de cineva care sa le explice ca nu esti gangsta daca ai la gat bugetul unei tari.

multe trebuiesc explicate acestor rapperi. dar in acelasi timp, trebuie sa fie explicate si celor care asculta asa ceva. e ok daca “pui botu” la imaginea de rap superstar care iti este vanduta la teveu. e ok daca ai 15-16 ani. daca ai trecut de 20 de ani si chiar iti doresti sa se arunce femeile la picioarele tale, din motivele gresite, atunci ai probleme grave.

am fost si eu copchil. cred ca inca mai sunt. am umblat si eu cu parul in ochi, cu pantalonii taiati, cu lant de pitbull atarnat de pantaloni (cand ma asezam pe un scaun se auzea de parca aruncam un sac de seminte), cu tricouri murdare si rupte pe care erau scrise tot felul de formatii. dar a cam trecut. am inteles ca e o imagine, o imagine vanduta mie. dar muzicienii aia atunci cand se dau jos de pe scena, fac un dus si se piaptana si poarta haine curate si intretinute. poti fi rebel ascultand ceea ce nu asculta toata lumea. poti fi rebel fiind exclusivist.

am vrut sa fie o postare scurta. in schimb am ajuns sa turui despre mai mult decat faptul ca sunt revoltat ca tot felul de copchii slabanogi se dau gangsta si isi iau nume precum Lil Playboii, si invadeaza radioul si teveul si dau impresia ca asa trebuie sa fie muzica rap. nu trebuie. asa cred eu…

melodia pentru acest articol, nu este nimic old-school, cum se asteapta mai toata lumea. dar e una din ultimele melodii bune date la teveu. enjoy!

 

 

da’ de ce?

am frunzarit netul pana la momentul acestei postari si am ajuns la o singura concluzie: e mai simplu sa gasesti o inregistrare cu “camera ascunsa” a unei vedete sau un film porno, decat sa gasesti o stire cu adevarat despre muzica. niciun artist nu a mai lansat nimic. toti isi cumpara masini, case, violeaza, si-o trag si se filmeaza. atat se intampla in muzica.

de curand o colega mi-a zis ca nu ii place un anume cantaret din cauza unor stiri pe care le-a citit despre el. dar nu a pomenit nimic despre muzica. si ca ea sunt multi multi altii.

ce ne invata ziarele si teveul?

raspuns: sa lasam dracu muzica si sa ne concentram pe ce fac muzicienii.

cica ar trebui sa vedem si omul din spatele vedetei. sa vedem ca si ei au slabiciuni si ca gresesc.

eu nu vreau sa vad asta. vad destule greseli facute de mine. EU VREAU MUZICA! ziarele si televiziunile au datoria sa informeze. singura informatie despre muzicieni pe care vreau sa o stiu este ca au scos un album, ca pleaca in turneu… treburi de genu. treburi legate de muzica.

m-am descarcat putin si eu.

in continuarea programului, doua melodii despre muzica

 

down on memory lane

citeam azi un material pe site-ul unui anume ziar, cum ca a murit Walkman-ul. Sony a declarat oficial ca a incetat sa le mai produca. frumos din partea lor sa mai aduca aminte oamenilor ca a fost odata acest aparat. sa ne aduca aminte ca ipod-ul si mp3 playerele nu ar fi existat fara aceasta mica inventie.

nu am sa ma dau mare erou ca autorul materialului citit de mine si nu voi zice ca ascultam nirvana la niste casti terminate si tot felul de alte chestii de genu. in schimb voi spune ca am fost baiat de navigator si ca nu prea am simtit impactul casetelor, pentru ca eu l-am simtit direct pe cel al cd-urilor. in 1990 am tinut in mana primele cd-uri: unul era cu selectii de muzica din anii 80 pentru anii 90, erau vro doua cu muzica clasica si inca unul al carui continut nu mi-l aduc aminte.

pe mine casetele nu m-au impresionat prea tare, cu toate ca aveam o groaza prin casa. eu ascultam radio. aveam niste casti cu radio pe ele. mi s-au parut cea mai tare inventie la vremea aceea. sa mergi pe strada si sa asculti radio… ce putea fi mai tare? simplu: sa ti se mareasca simtitor colectia de cd-uri. am avut concertul celor 3 tenori de la sfarsitul campionatului mondial din 94. e pe undeva ratacit intre alte oldies. acum daca vreau sa il ascult, deschid un torrent si hop l-am tras in cateva minute.

nu incurajez pirateria, dimpotriva, eu sunt contra ei. cei care ma cunosc stiu ce colectie de albume si de concerte am. motivul pentru care folosesc metoda trasului de pe net este ca nu se gasesc la noi in tara de cumparat decat chestii usoare. iar eu ascult orice numai chestii usoare, nu. iar daca gasesc ce vreau eu, e la un pret destul de piperat. metoda comenzii online din alta tara ar fi o optiune, doar ca (m-)ar rupe in 15 transportul. din afara ajunge in perfecta stare si repede. dar ajuns la noi, dupa ce ca ajunge cu intarzieri de zile mari, ai sansa sa vina si praf. nu asta imi doresc muzicii. asa ca daca nu trag albumul, folosesc diferitele radiouri on-line.

revenind dupa lunga paranteza facuta, a venit la rand cd player-ul portabil. si acum am unul in dreapta mea. nimic nu imi va lua placerea de a asculta un cd. sa aud eu cum se invarte discul. cat de curand se va anunta si moarte cd-ului si imediat dupa a dvd-ului care este inlocuit incet de discul blu-ray. copiii nostri vor vedea aceste bijuterii in muzee. “uite tati, cd! parca aveai tu in pod pe undeva niste cd-uri d-astea!”

inchei aici si spun doar atat: long live music… pe orice suport ar fi ea

 

Smoke, dust and angels…

Muzica si viata, doua lucruri pe care nu merita sa le irosim. Viata oricui este plina de tot felul de rahaturi care te pun pe ganduri si te intrebi daca e cumva pe lumea ailalta mai simplu. Dar dupa aia iti aduci aminte ca cei care iti tin predici despre lumea ailalta sunt niste pedofili, curvari, hoti si criminali mai mari decat cei care infunda puscariile. Deci se cam duce iluzia unei lumi mai bune pe lumea ailalta. Naspa! Asa ca ramanem cu lumea asta si incercam sa cautam moduri de a ne infrumuseta viata. Cica ar fi o treaba cu gasitul persoanei care sa te completeze, acea „jumatate”. Nu prea e treaba nici cu jumatatea pentru ca si el sau ea sunt oameni si ne dezamagesc si ne lasa cu buza umflata. Naspa! Cica banii ar aduce fericirea. Nu am de unde sa stiu pentru ca din momentul in care primesc salaru si cand raman fara bani, trec maximum 12 ore. Naspa! Asa ca tre sa mai cautam alte motive pentru a merita sa fie traita viata. Suna a predica de 2 lei… poate dar poate muzica e printre ultimele lucruri de au ramas importante in viata. Si poate si o carte buna.

Sunt cateva melodii pe care daca le ascult ma fac sa ma simt mai bine. Culmea, toate aceste melodii sunt despre o ea. Cica ar fi o ea care merita, dar ea s-a dus dracu si e prea departe. Ciudat nu? Se cam duce dracu si predica mea despre cat de importanta nu prea e dragostea, nu? Ce mai conteaza? Viata e plina de fum si de praf ce ne acopera ochii, impiedicandu-ne sa vedem daca exista vreun inger pe langa noi.